Toate câte încap între Pământ și Cer
Salut!
Am hotărât să vin Aici și Acum într-o zi de primăvară. M-am întrebat mereu dacă a contat foarte mult pentru ce aveam să fac în zilele care au urmat deciziei. Da! A contat. La fel cum a contat unde am vrut să vin și cu cine să mă însoțesc in minunata mea Călătorie. Au pus bazele personalității mele și m-au format ca Om care trebuia să mă aflu în drumul meu, la momentele mele. Știu că a contat cum am pus amprenta mea în sufletele și personalitățile celor care m-au întâlnit în drumul lor și văd cât de mult a contat aprirea mea de o clipă sau mai mult lângă ei.
Fiecare din noi este pentru celălalt o prea-frumoasă oglindă. Unii ne suntem părinți, alții ne suntem fii și fiice. Alții ne suntem soți sau însoțitori. Unii ne suntem dascăli și altii ne suntem elevi. Unii altora.
Dar asta face parte dintr-o altă poveste!
Astăzi e timpul să vorbesc despre minunata dualitate a spațiului în care am venit să creștem. Nu am ales la întâmplare Locul. Așa cum nu am ales la întâmplare Timpul. Și Familia. Locul pe care am venit să-l populăm face parte dintr-un Univers , dintr-o Galaxie, dintr-o Planetă numită Terra sau Gaia sau mai popular numită Pământ. Am venit aici ambițioși nevoie mare, cu obiective clare de atins și de înfăptuit. Cunoșteam exact condițiile de lucru. Minunăția Călătoriei consta în faptul că locul nostru de joacă și de învățătură era supus unor legi clare și chiar imuabile: Uitarea, Dualitatea și Liberul Arbitru.
Uităm cine suntem. Murim și ne naștem și uităm. Apoi toată viața căutăm doar a ne aduce aminte. Nu toți facem asta. Doar cei care ajungem in momentul T0 și avem parte de propria renaștere din cenușă. Ceilalți încă visăm Visul. Adormiți. Aici ne confruntăm cu dualitatea! E bine sau rău să dormim? Răspuns: Nici bine, nici rău. Nici rău, nici bine! Doar nu a venit Timpul!
Liberul Arbitru îl manifestăm tot timpul. Fie că suntem Adormiți sau Treziți. La fel și creșterea pe care am venit s-o împlinim Aici și Acum. Singura diferență dintre oameni e că unii sunt conștienți de asta, alții nu. Iar aici dualitatea ne întreabă din nou agasant: E bine sau rău? Răspunsul vine implacabil: Nici bine, nici rău. Nici rău, nici bine!
Dacă Uitarea și Liberul Arbitru funcționează indiferent de starea noastră de Conștiență sau de Conștiință, atunci când am trecut prin T0 Dualitatea nu mai are efect. Realizăm că tot ce am făcut, Bine sau Rău se disipă într-un înțeles mult mai larg. E ca și cum ne-am fi ridicat un pic deasupra stării noastre și am vedea de deasupra întreaga scenă. În primul rând vedem că este o scenă. Vedem actorii și măștile. Înțelegem rolurile. Nu ne mai confundăm cu ele. Simțim emoția, dar la finalul actului tragem cortina. Putem începe un alt spectacol, cu alți actori, pe altă scenă. Fără a fi nevoie să părăsim teatrul/Pământul!
Ne putem juca rolul în Dualitate, fără a trage rolurile după noi prin viață și fără a ne pune măști inutile între acte! Putem chiar să ne jucăm fără măști! Nu ne temem să ne expunem. Și astfel creștem mai frumos.
Dragii mei! Între Pământ și Cer e loc pentru toți. Nu ne intersectăm decât atunci cînd avem a ne reflecta câte ceva din noi înșine. Pentru a ne vedea mai bine și a ne releva pe NOI, minunile divine care suntem. Buni sau răi, frumoși sau urâți, albi, negri sau de toate culorile, suntem toți la fel și semănăm cu Părinții noștri. Nu lăsați jocul altor actori să vă deturneze de la această idee. Ei vor doar să conducă Teatrul. Și să vă țină legați pe voi. Se folosesc fără scrupule de măști și roluri pentru ca voi să vă prindeți în jocul lor.
Legea Dualității întreabă din nou, iar răspunsul vine din nou cu ușurință. Doar că e mai interesant când folosindu-te de Liberul Arbitru, uneori nu mai vrei să te joci cu unii copii și experimentezi doar ce vrei tu să experimentezi. Pentru că ți-ai amintit cine ești. Și știi că e doar un joc!
Cu siguranță, forțarea limitelor jocului duce la apariția mai multor T0 la foarte mulți jucători. Iar de la masa critică încolo, jocul devine și mai interesant.
Comentarii
Trimiteți un comentariu