Judec - deci Exist!
Mă întorc la Descartes și la îndoiala lui metafizică. La ce-mi trebuie?! Eu doar judec. Atunci când am impresia că gândesc, de fapt eu doar judec. Aș putea închide aici scrierea mea fățarnică și gata: Judec, deci exist! M-am născut să pun în ecuații tot ceea ce mă înconjoară. Cunoscut, necunoscut, vreau să rezolv. Dar am la dispoziție doar întreaga mea măsură, stabilită și recunoscută ca fiind gândirea mea, modul cum eu evaluez lumea și viața. Cât de puțin! Nu vă bucurați, că și voi sunteți la fel. Pentru a descifra atât ceea ce zic eu că cunosc dar și neprevăzutul care vine spre mine fac doar pași pe loc pentru că nu am la îndemână decât puținul. Pentru a găsi nelimitatul, infinitul trebuie să fac loc la absolut tot ce vine spre mine, fără a mai cataloga ( a se citi – judeca) dar trebuie să mă îndoiesc de el. Cum fac asta? Cum găsesc răspunsurile? Punând întrebările corecte. Am citit cu ceva timp în urmă o carte. Nu m-am îndoit de ceea ce spunea pentru că eram într-o...