Judec - deci Exist!

 


Mă întorc la Descartes și la îndoiala lui metafizică. La ce-mi trebuie?! Eu doar judec. Atunci când am impresia că gândesc, de fapt eu doar judec. Aș putea închide aici scrierea mea fățarnică și gata: Judec, deci exist! 

M-am născut să pun în ecuații tot ceea ce mă înconjoară. Cunoscut, necunoscut, vreau să rezolv. Dar am la dispoziție doar întreaga mea măsură, stabilită și recunoscută ca fiind gândirea mea, modul cum eu evaluez lumea și viața. Cât de puțin! Nu vă bucurați, că și voi sunteți la fel. Pentru a descifra atât ceea ce zic eu că cunosc dar și neprevăzutul care vine spre mine fac doar pași pe loc pentru că nu am la îndemână decât puținul. Pentru a găsi nelimitatul, infinitul trebuie să fac loc la absolut tot ce vine spre mine, fără a mai cataloga ( a se citi – judeca) dar trebuie să mă îndoiesc de el. 

Cum fac asta? Cum găsesc răspunsurile? Punând întrebările corecte.

Am citit cu ceva timp în urmă o carte. Nu m-am îndoit de ceea ce spunea pentru că eram într-o perioadă a vieții mele când eram avidă de cunoștințe.  Și de căutarea fericirii. Asta ca să explic cum a ajuns această carte la mine. Mi se părea că tot ce spunea acel om acolo erau adevăruri pe care le știam dar care le-am uitat. Dar, ca și cum aș fi vrut să mi le demonstrez mie pe toate, le-am testat pe pielea mea. Din greu!

Pentru a putea să mă explic trebuie să vă spun că acea carte se numește „Cele patru legăminte” și a fost scrisă de don Miguel Ruiz. Pe scurt, cartea are o concluzie simplă – trasă de mine – voi poate aveți altele, trebuie să citiți și apoi să puneți pe rafturile minții și ale inimii voastre propriile voastre învățăminte: 

Pentru a putea ajunge să simțiți mai des starea de fericire, trebuie să faceți cu voi înșivă patru legăminte de bază. Și aici o să vă citez exact:

„Fiți impecabili în tot ceea ce spuneți”.

„Nu luați nimic la modul personal”.

„Nu faceți presupuneri inutile”.

„Faceți întotdeauna tot ce vă stă în putere”.

Zece ani am testat aceste legăminte, pe care le-am făcut și eu cu mine însămi. Funcționează! Dar doar atunci când am făcut întâi cei trei pași de care vă povesteam într-o scriere anterioară. Adică: acceptă că ești creat perfect și întreg, creator al realității tale, oprește-te din ceea ce faci când nu ai soluții, stai cu tine și cu „problemele” tale. Vezi dacă poți aplica unul din cele patru legăminte făcute. Aici vin eu cu super-concluzia mea! Nu trebuie să fie și a ta. Observă-te că judeci!!! Nu gândești! A gândi e modul idealist al rațiunii, dar care îți iese doar atunci când cele 4 legăminte au fost îndeplinite!

Cu alte cuvinte, nefericirea noastră își are rădăcinile adânci în ceva ce noi am muncit din greu să meșterim. Și anume Judecata noastră. Facem această confuzie legată de gândire și judecată și ne spunem că mintea „ne minte”! Da. Ne minte... de fapt ascunde adevărul acela pe care nu vrem să îl descoperim. Pentru că ne e frică de el! Și atunci preferăm să judecăm. Punem mintea să facă scenariul acela care ne scoate pe noi din ecuație și ne așază în poziția favorabilă nouă. Sau confortabilă. 

Ce e judecata? Este o cale bătătorită pe care ne-am oferit-o pentru a nu mai căuta Simplul, Nelimitatul, Firescul. 

Hai să iau un exemplu ca să nu vorbesc fără de țel. Întâlnim în calea noastră o persoană care nu ne place? Evităm, atacăm sau fugim. Am judecat! Întâlnim o persoană care ne place? Ne apropiem, idolatrizăm, o luăm acasă. Am judecat! Pe moment, avem părerea că am executat o dreaptă sentință. Ne-am transformat în judecători ai acelei persoane (de exemplu) și am „cântărit-o” după măsura noastră. Dacă aș fi un creștin practicant aș putea spune ”cu ce drept” am făcut asta! Nu sunt. Și atunci cum? Veți zice... Să accept pe oricine chiar dacă nu-mi place sau îmi aduce o ofensă sau chiar o amenințare? Răspunsul este din toate punctele de vedere – da. 

Și las aici la judecata voastră să cântăriți răspunsul! Pa.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nunc Tempora

Starea de prezență

Oglindă, Oglinjoară!